Filmul „The Number 23” mi-a luminat viaţa!

Glumesc.
Nu sunt absolut sigur ce anume mi-a scurtat viaţa mai mult – fumatul sau filmele proaste. Sunt sigur însă că tutunul e o substanţă nocivă cunoscută publicului larg, în timp ce dacă ai prostul obicei de a închiria DVD-uri regulat fără să citeşti sau să întrebi dinainte de ele îţi ceri în mod constant un pumn în coaie sub pretextul unei mui.
Aşa se face că la sfârşitul anului eu văd un film de la începutul anului, în care Jim Carrey e protagonist şi prin clinciul de la sfârşit, e şi criminalul pe care îl urmăreşte! Da, ştiu, v-am stricat filmul, dar priviţi asta ca un lucru bun. Ăsta e tot twist-ul, toată şmecheria, tot geniul scenaristului. Ai zice că după Fight Club, The Machinist, Hide and Seek şi multe alte producţii mai bune sau mai proaste, întreaga lume s-ar fi săturat de laitmotivul amneziei şi ar fi trecut la lucruri mai importante. Există ceva sinistru de disfuncţional în structura cinematografiei în momentul în care se pun bugete scârbos de mari în braţele unora a căror imaginaţie a ajuns la metastază.
Ceea ce e şi mai înfiorător este că filmul presupune că spectatorul este un idiot colosal. Nu sunt sigur în privinţa voastră, dar sunt cert că încă nu am ajuns suficient de senil şi lipsit de logică încât să fac tumbe cu spatele în momentul în care Jim Carrey declară nonşalant că „numărul 23 e rădăcina tuturor relelor”. Dacă vreţi un exerciţiu de lipsă de imaginaţie, alegeţi un număr aleator şi căutaţi în jurul vostru toate locurile în care apare. E o conspiraţie, nu? Preoţi catolici vor să vă violeze copiii şi voi umblaţi după cai verzi pe pereţi.
Din punctul ăsta de vedere „The Number 23” concurează cu imbecilitatea cronică la care v-ar supune „Codul lui DaVinci”, şi după cifrele încasate din închirieri şi box office aş zice că lumea nu devine mai inteligentă, dimpotrivă.
Bineînţeles, filmul are o scuză de partea lui – făcând calcule cu rezultatul (ohmygawd) 23 timp de aproximativ o treime din lungimea totală creierul omului obişnuit, lipsit de orice fel de formă de atenţie distributivă, nu percepe lipsa de coeziune, replici deştepte sau orice fel de centru de interes şi vă treziţi zâmbind tâmp în timpul genericului de final, satisfăcuţi că aritmetica de clasa a 2-a nu v-a lăsat la ananghie.
Şi cireaşa de pe tort: nu e absolut nimic original. Există, totuşi, producţii mediocre care au meritul de a avea şarmul inovaţiei. Fenomenul de producţie al „The Number 23” nu poate fi descris decât aşa:

Trebuie însă să menţionez că „The Machinist” r0x0r, şi e pimp, şi chiar merită văzut.